Capcana rezoluțiilor pentru noul an și căutarea marilor schimbări
Avem tendința să investim începutul de an cu o semnificație simbolică puternică.
Poate din entuziasmul că, în sfârșit, vom reuși ceea ce ne-am tot propus.
Poate din presiunea unui an care a trecut fără să arate așa cum speram.
Poate din nevoia de a schimba ceva radical.
Sau din conștientizarea, greu de dus uneori, a unui mod de funcționare care nu te mai duce nicăieri.
Căutăm sentimentul acela familiar, de pagină nouă. Ca atunci când deschizi o agendă curată, după luni de notițe îngrămădite.
Ne spunem că de aici înainte va fi altfel. Va fi „pe bune”.
Și ne promitem multe. Mai mult decât ne-am promis anul trecut. Și încă puțin peste atât.
E confortabil să crezi că poți lăsa amânările și oboseala anului trecut agățate într-un cuier, ca pe o haină veche de care te-ai plictisit.
Problema nu este că îndrăznim să visăm. Problema este că ne facem promisiuni față de noi fără să ne întrebăm cum vor încăpea ele în viața reală.
În programul nostru. În energia pe care o avem, nu pe cea ideală.
În resursele de care dispunem, nu în cele pe care sperăm că le vom avea „cândva”.
Viața nu e o dimineață de vacanță
Pentru că, în timp ce tu scrii liste cu „trebuie” și „voi face” în pijamale, între cafele băute în liniște, în momente în care ești mai odihnit, mai relaxat sau mai generos cu tine însuți, adevărata ta viață așteaptă.
Și viața ta nu arată ca o dimineață de vacanță. Viața ta poate fi o zi de marți ploioasă, în care ești obosit(ă), când copilul plânge, când responsabilitățile curg și când energia ta pâlpâie. Atunci se decide, de fapt, soarta unei promisiuni.
De aici vine, de multe ori, dezamăgirea de la finalul anului următor.
Nu pentru că nu ți-ai dorit suficient, ci pentru că obiectivele nu se nasc în perioadele bune. Se nasc în zilele normale, când nu se întâmplă nimic extraordinar. În ritmul pe care îl trăiești, de fapt, cea mai mare parte a anului, în zilele în care trebuie să faci lucruri, chiar dacă n-ai chef.
Un obiectiv setat într-o stare emoțională complet diferită de cea din care va trebui să acționezi ajunge să se rupă de realitate.
Energia cu care îl spui, cu ochii închiși și cu zâmbetul larg la trecerea dintre ani, nu e aceeași energie din care va trebui să te ridici dimineața, să continui, să revii, să insiști.
Și atunci apare scenariul pe care îl cunoști deja: critică dură, mustrare de conștiință, presiune și mai mare. Sau renunțare.
Ce doare de fapt…
Dar partea cu adevărat dureroasă nu e faptul că nu ai dus obiectivul până la capăt, ci felul în care se simte asta. Ca o trădare, repetată, față de tine.
Fiecare „de luni” care nu a mai venit, fiecare „data viitoare chiar o să fac totul ca la carte”, fiecare moment în care era despre tine și tu nu ai apărut, sapă o prăpastie între cine ești și cine spui că vrei să fii.
Toate astea se adună și, încet, încet, se transformă în neîncredere.
Trădarea de sine are un gust amar, aproape metalic. E vocea care îți șoptește la ureche, tot mai convingător: „Oricum știam că n-o să faci asta. De ce te mai prefaci?”.
Conflictul acesta e visceral. Consumă mai multă energie să te lupți cu propria vinovăție decât ți-ar fi luat să faci acel prim pas mic, insignifiant, dar onest.
Și atunci, ca să scapi de presiune, îți lași obiectivele vagi. Le faci „mari”, „mărețe”, „de neatins”. Pentru că dacă ținta e mereu în mișcare nu poți spune niciodată, cu adevărat, că ai ratat-o, nu-i așa?
E un mecanism de supraviețuire care te ține captiv într-o minciună căreia îi spui „speranță”. Și totuși, în sinea ta, știi. Știi exact unde te-ai abandonat pe drum.
Poate că, pentru această perioadă, un lucru mult mai valoros decât setarea unor rezoluții noi sau căutarea „marii schimbări” este să te uiți mai aproape la ce ți-a reușit deja.
Chiar dacă nu ai ajuns încă la forma finală a obiectivului.
Chiar dacă progresul a fost scurt.
Revino la acele câteva momente în care, totuși, ai apărut pentru tine.
Ce s-a întâmplat în acea zi banală când ai ales diferit?
Ce ți-a dat energie?
Ce te-a ajutat să continui, fie și pentru puțin timp?
Adu recunoștință acelor mici reușite, pentru că ele sunt dovezile tale.
Când începi să-ți observi secvența de pași din momentele în care reușești, începi să construiești ceva mult mai stabil decât o listă de dorințe. Începi să capeți încredere că poți învăța din mers, că nu trebuie să fie perfect ca să existe progres…că poți continua chiar și atunci când nu-ți iese din prima.
Schimbarea nu e un premiu pe care îl primești la finalul unui an reușit, este felul în care te raportezi la tine.
Rămâne totuși o întrebare, dincolo de rezoluții și noi începuturi …o întrebare pe care sa ți-o adresezi de-a lungul anului, in acele zile banale:
Cât de mult timp mai ai de pierdut fiind propriul tău obstacol?